Fac un cadru strâns, pe un tip mort şi o baltă de roşu. În uniforma lui kaki, într-o baltă de sânge, zăcând în nisip. Faţa mortului este puţin gri. Este o scenă puternică, vizuală. Înăuntru ceva ţipă: Dumnezeule! Însă, sunt la lucru. Mă voi ocupa de restul mai târziu. Dacă nu poţi să faci aşa, las-o baltă şi ieşi din joc. (Kevin Carter, 1960-1994)
Nici o echipa din elita publicității mondiale nu ar putea găsi un concept mai sugestiv pentru a ilustra sărăcia și foamea ce macină zbuciumata noastră planetă. Realitatea va depăși întotdeauna orice imaginație și nici un copywriter nu-si va închipui că pot exista destine atat de triste ca cele surprinse de Kevin Carter. Iar cea mai emoționantă și devastatoare dintre imaginile sale e fără îndoială cea surprinsa în 11 martie 1993 într-o tabăra de refugiați din Sudan, fotografia ce i-a adus premiul Pulitzer dar a și declanșat un moment de cotitura în scurta sa viata.
Aflat împreună cu Joao Silva într-o misiune ONU ce distribuia mâncare pe calea aerului, Kevin Carter se va întâlni cu cadrul vieții lui. Deși în decursul anilor a ilustrat multe evenimente violente, de la execuții sumare pe străzi pana la arderi de viu, nimic nu-l va tulbura mai tare decât imaginea micuței fetițe epuizata și înfometată ce pare că-și consuma ultimele clipe de viata sub ochii vigilenți ai unui vultur gata sa apuce prada. Avea sa povestească ulterior ca a așteptat 20 de minute să-și ia zborul pentru a surprinde un cadru spectaculos dar s-a plictisit într-un final, a declanșat, a alungat animalul și s-a retras la umbra pentru a fuma o țigara. El însuși tatăl unei fetițe ce avea la acea vreme vreo 2 ani, Kevin Carter a fost ireversibil marcat de nedreptățile îndurate de cei a căror viata ar trebui sa fie candidă și lipsita de orice fel de griji și conștientizează ca nu exista nici un motiv în lumea asta care sa justifice lacrimile și suferința unui copil.
La aproape 300 de metri de Ayod, am întâlnit-o pe micuţă. Era moartă de foame şi încerca să ajungă la centrul de alimentare. Era atât de slăbită că nu putea face mai mult de doi paşi fără să cadă pe spate. Căuta cu disperare să se protejeze de soarele care ardea, acoperindu-şi capul cu mâinile scheletice. La un moment dat, s-a ridicat cu greu în picioare pentru o nouă tentativă de a merge, gemând încetişor, cu vocea ascuţită. Bulversat, m-am retras în spatele muncii mele, fotografiindu-i mişcările dureroase. Dintr-o dată, micuţa a căzut şi s-a oprit cu faţa în praf. Câmpul meu vizual era cedat teleobiectivului, de aceea nu am observat zborul vulturilor care se apropiau, până ce unul dintre ei a intrat în cadru. Am declanşat, apoi am alungat pasărea cu o lovitură de picior. Totul urla în mine. Ajunsesem la unu sau doi kilometri de sat când am izbucnit în lacrimi.(K.Carter)
Publicata pe 26 martie în New York Times imaginea va genera senzație și implicit scandal. Este momentul când apar discuțiile de ordin etic punându-se tot mai acut întrebarea dacă foto-jurnalistul e un simplu voyeur sau ar trebui sa se implice, măcar din când în când. Joao Silva va povesti câțiva ani mai târziu ca fetita fusese lăsata acolo de părinți doar cat încercau sa ajungă la ajutoarele de mâncare dar nici el și nici autorul imaginii nu au putut confirma ca fusese ulterior recuperată.
Nici măcar premiul Pulitzer primit în 1994 nu avea sa îndulcească depresia adâncă in care va cădea, pe deoparte din cauza detractărilor iar pe de alta din cauza câtorva nereușite profesionale. Măcinat de regrete și de eșecurile din viata personala hotărăște să-și pună capăt zilelor în iulie 1994.
De când am revenit de la New York [...] sunt deprimat… fără telefon… fără bani de chirie… fără bani pentru copil… bani pentru credite… bani!!! sunt bântuit de amintirile vii ale crimelor și cadavrelor și furiei și durerii… copiilor înfometați sau răniți, ale trăgătorilor nebuni, adesea polițiști, ale călăilor… Am plecat sa ma alătur lui Ken, dacă sunt norocos. (K.Carter)
E vorba de bunul sau prieten, fotograful Ken Oosterbroek, ucis în aprilie 1994, la Tokoza in apropiere de Johannesburg. Mesajul lasat in urma de Kevin Carter e tulburator:
„Dragă Dumnezeule, îţi promit că nu voi risipi mâncarea, oricât de rău i-ar fi gustul şi oricât de sătul aş fi. Te rog, Doamne, să protejezi acest copil, să-l îndrumi şi să-l scoţi din nefericire. Te rog să ne faci mai sensibili faţă de lumea din jurul nostru şi să ne ajuţi să nu mai fim orbiţi de egoismul şi de interesele noastre. Sper ca această fotografie să servească întotdeauna ca un memento care să ne spună cât suntem de norocoşi şi că nu trebuie să considerăm niciodată că totul ni se cuvine de drept. Vă rog să trimiteţi fotografia prietenilor voştri. Să ne rugăm pentru îndepărtarea suferinţei care se găseşte oriunde, în orice loc de pe glob şi să le trimitem şi altora asemenea memento-uri pline de prietenie. Gândiţi-vă şi priviţi fotografia, ori de câte ori vă plângeţi în legătură cu mâncarea pe care o aveţi, sau când vedeţi câtă mâncare se iroseşte zilnic. Aceasta este lumea reală în care trăim. M-am gândit să o împart cu voi”.(K.Carter)
Cuvintele pot fi uneori de prisos, dar cea mai potrivită încheiere este cea făcută de fiica sa, Megan Carter:
Îl vad pe tata ca pe un copil în suferință. Iar restul lumii este vulturul.
Câteodată copiii înțeleg mai mult decât oamenii mari.
Sursa: www.f64.ro
